sâmbătă, 17 mai 2014

Sfârşit şi un nou început.

Am scris atât de multe momente importante pe blog-ul ăsta. Mi-am scris şi cele mai ascunse îndoieli, lucruri pe care nu puteam să le povestesc oricui. Am scris despre o relaţie care s-a terminat prost şi de care îmi doream să uit, dar recitind post-urile mi-am dat seama că nu pot să dau cu piciorul amintirilor, aşa că păstrez trecutul, dar schimb prezentul prin atitudinea mea faţă de viaţă. Vreau să îmi corectez greşelile.
Cum ar fi faptul că am ignorat singura persoană căreia chiar îi pasă de mine şi de sentimentele mele. Singura persoană căreia i-am făcut rău şi pe care i l-am făcut cu bună ştiinţă pentru că aşa mi s-a părut mie firesc.
Acum, după ce războiul s-a terminat şi  ai distrus şi am fost distrusă  la rândul meu, rămâne cineva să cureţe rănile fiecăruia. Şi cine te poate ajuta atunci când nimeni nu o mai  poate face? -  Cel pe care l-ai rănit fără să clipeşti, cel pe care l-ai lăsat în urmă  pentru o relaţie al cărui sfârşi îl ştiai de când ai ales drumul greşit.
Dar  maşina are oglinzile retrovizoare mai mici, iar parbrizul mai mare pentru că este mai important  drumul din faţa ta,  de cât cel pe care-l laşi în urmă... Aşa că  trecutul e trecut şi viitorul e viitor. Dar prezentul  se pierde cel mai uşor.
Şi după câte au fost povestea cum se încheie?
Păi povestea se încheie cu o prietenie şi relaţie stricată şi terminată definiti.
Şi după final, povestea cum începe?
Frumos,  doi bieţi copii privind un lac şi  cu o propoziţie ''Oare rolul meu nu e să te fac să uiţi?''
Şi continuă cu ei ţinându-se de mână.

duminică, 30 martie 2014

Pot să iubesc un înger? #1

Mă trezesc cu un zâmbet întipărit întâmplător pe o faţă nedemnă de el. Mă întreb dacă el ştie că e din cauza lui. Şi vai, chiar e din cauza lui. Pisica vine şi îmi gândilă picioarele cu codiţa dungată, iar ceasul îmi arată 10:30.
Leneş, cobor scările până la baie, din oglindă mă priveşte o faţă cu un zâmbet imens, nişte ochi gri-verzui şi un păr ciufulit nici creţ, dar nici drept, puţin ondulat şi răvăşit. Mă simt învăluită de o căldură asemănătoare iubirii şi ştiu că mă veghează.
- Bună dimineaţa, Rafael.
- Hmm, te-ai obişnuit deja cu prezenţa mea? Eşti singurul om care conştientizează cu adevărat existenţa mea, deşi veghez de milione de ani întregi, milioane de vieţi de ale voastre. Cum reuşeşti?
Mă uit la el şi nu ştiu ce să-i răspund, nu ştiu nici eu cum am reuşit să îl văd şi să mă acomodez cu prezenţa sa în viaţa mea. Mi-aduc aminte că la început simţeam doar căldură şi iubire, după în colţul ochilor zăream un fel de fâlfâială, după am început să îl strig când aveam nevoie de ajutor şi el venea, ca întrun final să îmi apară în vise ca mai apoi să-l găsesc zburând nestingherit prin camera mea. Da. Rafael era îngerul meu păzitor. Ideea e că există o lege nescrisă în care îngerul păzitor nu are voie să fie văzut, pentru că oamenii sunt consideraţi nedemni şi prea păcătoşi pentru a interacţiona cu o entitate de lumină curată. Eu nu ştiu cum pot să îl văd.
- Sincer, nu ştiu. Poate pentru că am suferit mai mult? Sau pentru că m-am uitat la destule desene animate? Nu ştiu... Off, cât e ceasul? Nu întârzi la liceu?
- E 11:00, nu, te pot teleporta dacă vrei.
- Nu, mă duc cu autobuzul, dacă nu o să fi vreodată lângă mine ce o să fac?
- Şti bine că o să fiu mereu aici şi că oricum te descurci fără mine.
 Dispare pur şi simplu, iar eu ştiu că e acolo, dar face pe supăratul şi crede că nu îi simt prezenţa.
- Te simt oricum şi fug la liceu. Stai pe aproape şi dă-mi un semn când fac ceva ce te supără.
Spunând asta îmi iau rucsacul, o ciocolată, telefonul şi cheile din cui şi fug spre liceu. E o zi frumoasă, iar eu îl am pe Rafael să mă vegheze în caz că se întâmplă ceva rău. E perfect. 

Cum arată fericirea. #1

Pentru mine fericirea e atunci când mă văd cu el, mergem în parc la locul nostru, amorţim şi îngheţăm, dar nu ne pasă pentru că suntem împreună, mergem într-un hipermarket, râdem cât putem, cumpărăm tâmpenii, mergem să mâncăm pe o bancă, ne oprim în mijlocul drumului, ne ţinem de mână, ne sărutăm, mergem mult, mă dor picioarele, el pleacă, rămân singură şi realizez că nu i-am spus că îl iubesc şi că nu mai e nevoie să o spun, se simte pur şi simplu.


Cale de scăpare ( Capcana dragostei #2 )

Există o cale de mijloc când eşti prins într-un labirint al dragostei, există o cale de scăpare, dar ea nu ţine de tine, ţine de el. El trebuie să se întoarcă şi să-şi ceară iertare pentru ceea ce a făcut, pentru că te-a lăsat singură în labirint, dacă nu face asta eşti pierdută până când un alt prinţ te va iubi.
Voiam să ştiţi că există şi o cale fericită şi un *the end* ca în filme, sunt şi ele posibibile. Nu e imposibil ca atunci când crezi că te-a lăsat, că vraja lui s-a rup, iar tu eşti liberă, el să vină din nou recunoscându-şi greşeala. Aşa că tu îl ierţi, pentru că deşi te-ai minţit că nu ţi-a lipsit, ţi-a lipsit chiar fiecare părticică a lui şi da, el a devenit lumea ta acum.

Aşa că împreună mergeţi prin labirint şi nu contează că sunteţi captivi cât timp sunteţi împreună. Aveţi aşa de multe de explorat, de văzut, de trăit, de simţit. Sunteţi deabia la început. Fericirea care o simţi acum e superfluu.

miercuri, 19 februarie 2014

Prim poem. Da. E fără sens.

Eu alerg,
tu mă prinzi din urmă
acum alergăm împreună,
iar rămâi în urmă
sprintezi şi iar mă ţii de mână.
Mă inunzi cu parfumul tău
îmi spui că nu există trecut sau viitor
că noi suntem în interior,
doar suferinţă şi alcool.
De ce să fim trişti?
De ce să fim fericiţi?
Totul e relativitate
Într-o falsă realitate
Totul pare a fi fericire
Când defapt e aiurire
Şi când începe dezmeticirea
Realizezi ce e iubirea
Iubirea e complicitate
Între două inimi uscate.
Două inimi uscate de sentimente,
Minciuni şi alte lucruri evidente
Două inimi care s-au recunoscut
Într-un prezent tăcut şi abătut.
Două inimi care au înţeles
Cât de important e să te regăseşti
Să te regăseşti ca să înveţi, să dăruieşti
Să dăruieşti iubire..
Celui de lângă tine.




-Va continua.

Tristeţe indusă.

Văd numai cupluri triste, numai despărţiri în momente prea frumoase şi lacrimi prea ascunse.
Mă face să mă întreb dacă tot ceea ce-ţi ofer nu o fi lafel de în zadar cum e la restul. Sau dacă şi noi ne ascundem de un tragic sfârşit. De ce să îmi apară îndoiala? Off, nu pot să uit nicio secundă din tot ce am trăit şi trăim împreună.

Respir fericire sau iluzie a fericirii? Te iubesc şi mă iubeşti sau te iubesc şi te prefaci că mă iubeşti? Trăiesc în realitate sau într-un vis? Suntem fericiţi sau trişti? Luptăm sau lăsăm lupta? E fericire sau o iluzie a ei?
Mi-e frică.
Asta e cel mai rău la iubire, că te orbeşte.
Că nu mai ştii nimic cu exactitate, asta e problema.
Că iubeşti şi intervine teama de a nu fi iubit.